Tags

, ,

Sursa: profitbootcamp.com

Sursa: profitbootcamp.com

Ăsta e un text despre conflict. Despre chestia aia pe care o știm cu toții, de care avem nevoie din când în când, dar pe care o evităm cu bună-știință, pentru că nu e frumos să te cerți. Nu e frumos să îți oferi ocazia să spui lucrurilor pe nume.

Așa am învățat de mici, când mami ne-a zis că noi suntem mai mari decât alți copii, deci nu ne certăm, suntem înțelepți. Ne întoarcem și fugim în colțul nostru, nu punem niciodată sub semnul întrebării ce ni se spune.

Continuăm după aia la școală (doar nu poți să îi dai colegului cu ghiozdanul în cap, deși eu știu pe cineva care poate contesta această afirmație). Ridicăm mâna când suntem întrebați, ne spunem poezia, ne primim nota și stăm jos. Civilizați, că societatea formează caractere și le întărește.

Continuăm, again, în viață. De la prima replică la care nu avem… replică (și nu scoatem bâta din geanta noastră prea elegantă, că nu e frumos, așa ai învățat tu la Slatina?!). Și de la cea mai recentă relație, în care dacă tot am pretins un an că suntem Frumoasa din Pădurea adormită, nu e OK să devenim tocmai acum Bestie.

Și tot așa.

Am fost educată să fug de conflict. Nu e sănătos, vrem liniște, vrem să ne fie bine, să fie armonie și echilibru. Deci să ascundem lucruri sub preș. Să nu ne certăm, mai bine să avem tăceri lungi și acuzatoare. Să lăsăm loc de „bună ziua” când plecăm, cine știe, viața… (oftat demonstrativ).

Am învățat să înjur de foarte mică, de refulare. După atâția ani, în continuare nu cred că sportul mă face mai calmă, că meditația mă ajută, ca psiholoaga mă echilibrează. Nu mă interesează uneori, capisci?! Nu îmi folosește la nimic. Give me conflict! Give me the real deal. Or the real shit. Da’ nu le mai ține ascunse, că mă doare capul încercând să aflu what the fuck do you mean when you mean what you mean…

Dați-mi vă rog un conflict și o persoană cu care să mă cert. Una capabilă să lovească și să pareze lovituri. Să negocieze. Să știe să asculte și partea celuilalt, să spună lucrurilor pe nume, să nu evite răspunsurile care dor și nici să nu se ascundă după deget. Dați-mi un om care nu știe sensul expresiei „să punem batista pe țambal”. Și jur că îl iau acasă, doar ca să am cu cine mă antrena.

Înțeleg (oarecum) psihologia socială și rolul normelor pe care trebuie să le respectăm ca să, vezi Doamne, ne integrăm. Nu înțeleg rolul fricii și al fugii. Nu pricep de ce e așa de greu să spui „nu” (când știi că vrei să o faci), să spui un adevăr (chiar dacă știi că doare). Beats me, brother… Mai bine să o lălăim indefinitely.

Ar fi foarte simplu dacă am ști să nu ne ferim de conflict, ci să-l luăm acasă și să îi dăm de mâncare. Și, înainte să îmi iau pumni în cap, mă refer la genul de conflict în care nu doar te pocnești (oh, ce vis frumos!), ci încerci să rezolvi the task at hand cât se poate de corect pentru ambele părți.

Dar e dificil. Mai bine frecăm menta elegant. Las’ că e mai bine să fugim. E rușinos, dar scăpăm cu fața curată și nimeni nu va putea să spună nimic rău despre noi. Cum să intri în conflict cu X? Dacă ajungi să îi spui ce gândești cu adevărat?

Deci să ne refacem stocul de batiste, țambalul e pregătit. Meanwhile, pe micile ecrane, eu o să continui să număr pe degetele de la o mână oamenii cu suficient sânge în instalație (ca să nu zic o pereche sănătoasă de…), cu care pot avea și eu un conflict normal, măcar o dată pe semestru. Și un conflict cu perversiuni o dată la 3 ani. După care să bem o bere.

Advertisements