Tags

, ,

Sursa: Moi :)

Sursa: Moi 🙂

Ah… the stages of grief… Gotta love them. Atunci când ștergi conversațiile de pe Whatsapp, după zile în care te holbezi la ele întrebându-te dacă e bine să le dai foc, ai ajuns la final. Dacă ai decis că posteritatea nu va vrea să le citească, măcar cât să îți confirme că aveai dreptate când simțeai că vorbești de una singură… Ai ajuns la final. Felicitări! 😀

(Să te uiți 10 minute la un ecran gol e terapeutic, deși ușor sick pentru vecinii de metrou. Să citești o carte în loc de niște mesaje pe telefon e și mai puțin sick.)

Negarea e cea mai nasoală fază. Parcă ai realiza că the shit will hit the fan, că ai avut așteptări eronate cretine, dar nu vrei să pricepi. Nu se poate așa ceva. Ești drăguță, bună, devreme acasă. Unii oameni chiar te iubesc. Ba te mai duce și capul și știi să schimbi becuri. Ai playlist-uri vaste și variate. Chiar și pentru sex. Nu minți, nu furi, râvnești doar la bunul altuia. E ok, mind-erase, că oricum tu nu crezi în rai. Te gândești că dacă faci flic-flac-uri, o să fie bine. Hai, mă, că o să fie bine! O să priceapă cine ești. O să vrea să înțeleagă ce îți trebuie, chiar dacă ai făcut atâtea scheme, desene, grafice, încât și un preșcolar ar pricepe. Chiar dacă ce vrei tu nu e (in mintea ta) complicat or status-threatening.

Numai tu nu pricepi că nimic nu funcționează. Nu pricepi și gata.

Furia. Asta e aia care-ți place cel mai mult, recunoaște. Îți vine să-i tragi pumni, first. Să-i zici, second, că în zeama asta lungă sigur nu s-au întâlnit hoțul și prostul, și nici olteanul cu [fill in the blanks]. Îți strângi mâna în sinea ta că nu mai ai cretinul obicei de a trimite lungi misive și dări de seamă supărate despre starea națiunii. Oricum, de ce ar pricepe?! (Iar misivele alea sunt rezervate unor persoane speciale.) Totuși, îți vine să îi spargi capul. Obsesiv și repetat.

Negocierea. Another favorite vice. Haaai, că oricum nu vrei chestii complicate, în puii mei… Poate n-ar strica să mai croșetezi un botoșel și să fii drăguță ușor retarded… Și bună la suflet. Dar, hai, te rog eu, mai trimite-i o melodie. Haaaai, gândește-te ce-i place, gândește-te la fluffy bunnies și pace mondială.

Depresia. Hello, darkness, my old friend, I’ve come to talk with you again. E mișto că ai instrumente să ieși mai repede din kkt. (Like booze.) Mai înveți ceva despre tine. Mai descoperi că nu ești nici nebună, nici retarded, nici too hopeful, nici așteptările nu sunt exagerat de mari. E normal să vrei reciprocitate și curaj. (Și termină cu Whatsapp-ul ăla!!!) De fapt, tu nu vrei să iei pe nimeni acasă, chiar dacă ești pushy (uneori) și nu ai (niciodată) răbdare. Vrei doar să pui cărțile pe masă. Chiar dacă ți-e frică de ce ai putea auzi.

Măcar mai dai jos câteva kile deși, se știe, ciocolata vindecă depresia. 🙂

Dar vine o zi (vineeee o ziiiii…), un an, o lună plină, în care realizezi că planurile în care trăiți sunt paralele. PARA-fucking-LELE. De fapt, tu trăiești in the Land of Far, Far Away, și acolo ajung puțini. Stai, că tu nu vrei ciorbă reîncălzită. Stai, dar ce trist… observi chestii care nu îți plac. Genul ăla peste care nu poți să treci, ba chiar te cam miră. Te întrebi dacă n-ai fost cumva oarbă (retarded am stabilit că nu). După aia, îți zici că anul ăsta ai promis să fii bună cu oamenii. Să îi înțelegi, să îi iei așa cum sunt, să fii sinceră. Dacă tu poți mai mult (simț enorm și văz monstruos) și ai o imaginație dăunătoare, nu înseamnă că alții pot la fel. After all, why bother?!

Acceptarea e cel mai mișto lucru de pe lume. E chiar cu fluffy bunnies și pace mondială. Mai încerci tu să reanimezi pacientul decedat, doar de dragul zilelor care au fost. Mai dai un Whatsapp când nu e cazul, deși nobody gives a flying fuck. Îți mai ceri scuze (nejustificat), că doar nu e frumos să intri cu bocancul în viața omului. Nu fii Fulga!

Și totuși… why bother?! Parcă muzica asta ai împărți-o cu altcineva. Parcă ți s-a luat de conversații în care vrei să îl faci doar pe altul să se simtă bine. Da’ ce, tu ai gumă în păr?! And Florence + The Machine e pe repeat. „Happiness hit her like a train on a track…” And this year we are trying to be happy.

Dog days are over, dog days are done… First step. Scuze din nou, așa e frumos. He will remain forever endearing (deși nu îi vei spune asta, pentru că nu schimbă nimic). Delete all conversations. (Whatta feeling, whatta empty screen). Erase and rewind. Fii sinceră: ai obosit și vrei altceva, cu altcineva. Să fii „de portofoliu”, nu „de palmares”. Sau măcar „de palmares” pentru cineva care poate. Și știe cum.

Accepți tot. A fost frumos o perioadă. Ți-a sărit inima din piept de câteva ori. Să fii îndrăgostit de dragoste e așa miștooo. Ar fi putut să fie și mai și. But dog days are over. And when they are, they are forever.

Acceptance is my new vice. 🙂

Advertisements