Tags

, , , , ,

Morguefile

Morguefile

2013 a fost un an crappy. Dar crappy. Crappy. In a very shitty way. Nu cred că are vreo importanță, dar mă bucur că se termină de numa’, numa’. (Note to self: să beau la miezul nopții o licoare, something tare, tare, ca să pot constata că ceva se încheie totuși anul ăsta…).

În ianuarie am vizionat filme siropoase și proaste (I might add), mâncând dulceață de vișine direct din borcan la 5 dimineața. Mi-am inundat vecinii, de Bobotează, ca să simtă botezul pe bune (Isus vineee!). Am lansat un blog de PR (pe care l-am sedus și abandonat mai târziu, temporar). Februarie is a blur, pur și simplu nu știu ce am făcut. Cred că am dat niște note unor studenți. Și am făcut o recenzie la o carte. Martie… știu doar că m-am enervat aducându-mi aminte de urări de 8 martie cu „pisici Chesire” și am ridicat pumnul la cer, căutând dreptate universală, care s-a demonstrat că e superbă, deci lipsește cu desăvârșire. Am ajuns la un concert Horia Brenciu, de test. It won’t happen again.

Aprilie, mai, iunie… Am bifat Viena, în care iar m-am întrebat întrebări. Nu am primit răspunsuri. Am păscut ceva de Paște și m-am „bătut” cu taică-meu ca să vedem care e primul la ținut nepoata în brațe. A venit Depeche, tatăăă… Mi-am pictat o gâză pe față de 1 iunie. Și în rest, am muncit. Mult, mult, mult. Atât de mult, încât I got lost in my own’s mind traslation.

Iulie, august, septembrie. Am început să alerg (best shit I did this year). A venit Roger Waters. Am fost la concert la Iron Maiden îmbrăcată ca o corporatistă, gen. 😀 Am ajuns în Deltă my first time și așa am ratat Tiamat la B’Estfest. I got featured in a PR book. Mi-am petrecut o bună parte din zile reflectând că e timpul să fiu o fată rea, căci m-am săturat de bunătate. Am început un schimb de muzică, cu scopul declarat că sigur nu ne cântărim. Am flirtat după posibilități și fără să gândesc prea mult. M-am reîntors la doamna psihopupu, să rezolvăm niște chestii.

Eh, și-acu’ vine finalul. Finalul de an în care am trăit doi ani în două săptămâni. Și în care totul s-a dus dracu’. În care nimic nu a mai funcționat. A murit filonul creativ. Mort, mort, mort. Au murit niște iluzii și mi-a părut rău după ele. Am urlat la ai mei în premieră (meritau! :D).

Am ascultat tot mai multă muzică… Am făcut playlist-uri cu muzică pentru sex (cine are nevoie de așa ceva, să mă contacteze). Am dat bani mulți pe dantele pe care am fost mult prea obosită psihic ca să le mai folosesc. Am redescoperit alcoolul mai abitir ca în facultate (thumbs up to Cuba Libre and Jose Cuervo). Am dansat și exorcizat demoni. Am crescut niște așteptări eronate mai ceva ca pe niște plante din jungla amazoniană. Așteptările mi-au explodat în față, că așa e când nu gândești, dar îți ard degetele.

Mi-am luat „la revedere” de la oameni dragi care plecau prin alte zări. M-am întrebat prea des „what the fuck??!!”. După cum m-am întrebat prea des „cine îi educă pe unii?!” (răspunsul fiind „părinții lor, desigur, și societatea multilateral dezvoltată”). M-am întrebat eu de ce mai stau aici. Poate ar fi mai bine să fug, gen…

M-am terapeutizat degeaba, pentru că am vorbit mult despre ai mei. Și despre cum eu nu mă mai îndrăgostesc, mai bine fug, căci eu nu mai am nevoie de complicățenii și ciudățenii și eu nu mai vreau să mă întreb over and over again dacă e ceva în neregulă cu mine. Până a doua zi, cel puțin. Ca să nu mă plictisesc în crunta perioadă „un an pe săptămână”, am făcut rost de o inimă albastră. Am bocit cât pentru ultimii doi ani. Am început să am insomnii. Am băgat antibiotice o dată la două luni. Am obosit rău și după aia am mai bocit puțin. Și-am slăbit, dar mama (că de aia e mama, nu?) e de părere că arăt (în sfârșit) conform standardelor ei de calitate. 😛

Paradoxul anului e că… Am avut parte numai de oameni mișto. Ăsta a fost unul din anii ăia în care toate relațiile cu oamenii care contează au funcționat amazingly right (cu bold și underline). Am avut de-a face numai cu frumoși, deștepți, calzi, cu umor, dispuși să asculte, să ierte, să dea, să mă iubească așa cum sunt și așa mai departe. Am primit cărți. Cu dedicație scrisă de mână, gen. Ceai de cătină când am fost bolnavă. Glume porcoase și promisiuni la fel când eram cu moralul sub pământ SRL. Am împrumutat playlist-uri cu muzică pentru sex. Am primit motivație să alerg. Și chec. M-am plâns cui a stat să mă asculte. M-am întrebat dacă merit așa oameni de câteva ori pe zi. Ce e și mai ciudat e că oamenii ăștia au văzut în mine o chestie… cool, fantastică, funny, smart, rock on!, zuză, un om mișto. Și eu mă simt umilă rău, întrebându-mă dacă eu am dat suficient la schimb. (I LOVE YOU, GUYS!)

Paradoxul anului e că… Am schimbat registrul muzical. Și am ascultat enorm de multă muzică (mă repet). Mai puțin metal, pentru că nu mă mai țineau curelele minții. The Editors, Biffy Clyro, Imagine Dragons, Awolnation, Kasabian. Prea mult Kings of Leon. Deși Mechanical Bull rulează. Daft Punk. And the fuckingly amazing The Black Keys. Am descoperit CDZA. Am băgat 200 de melodii în playlist-ul de Youtube. Am lansat neoficial „Clubul ascultătorilor” și am fost învitată în grupul secret în care ascultăm mult Journey și în general cam ce ne place. 😛 Am vorbit de (și visat la) viniluri.

Paradoxul anului e că… A fost un an cu oameni frumoși, muzică și cărți. Cu cafea și bufnițe. Cu mănuși, șoșoni cu ciucuri și Terry Pratchett. Cu creieri pe pereți și lacrimi. Cu gânduri aiurea, nejustificate, din categoria „pe ce te dracu’ te bazezi, Carmen?”. Dar a fost un an în care am ieșit pe plus, deși 486-le din mine încă nu a procesat asta pe deplin. A fost un an la finalul căruia am priceput că poate my meaning e să îi ascult la rândul meu pe alții și să funcționez ca un „stâlp în furtună” când e nevoie de mine. Măcar în al n-șpelea ceas.

A fost un an în care am făcut multe, multe prostii. Îmi place să cred că și lucruri bune. Și că, printr-un accident fericit, am adus ceva „puțin, dar bun” în viața altora.

A mai fost un an în care am înțeles că îndrăgosteala e o chestie personală, with no need to be reciprocated. Or understood. Și că de multe ori e bine să o practici în tăcere, fără să ceri nimic, dar nimic în schimb. Să dai cât poți, până nu mai poți. Și după aia gata.

Și-am mai înțeles că până la urmă totul se rezumă la alegerile-mi personale și la curaj.

All in all, 2013 sucked big time. Suddenly însă, 2014 îmi pare ca și cum îi pot face față.

So bring it ooon, bitches! BRING. IT. ON. 🙂

Advertisements