Tags

, ,

cheerAș putea să mă plâng tuturor, nu doar prietenilor mei, săracii, cum stau cu punga de vinete congelate pe genunchi. Cum nu găsesc radiolog și ortoped at the same time. Cum îmi propusesem să reîncep alergările după o pauză destul de lungă. Cum mă doare. Cum mi se întâmplă numai mie. Cum iar îmi plâng de milă. Și iar.

Aș putea să mă plâng că nicio masă făr’ de pește și că soul mate-ul sufletului (ca să nu zic altfel, căci se știe tendința-mi de a vorbi oribil) s-a dus. Aș putea să mă plâng cum nimic, dar nimic nu pare a se lega uneori. Nici măcar conversațiile. Sau mai degrabă monoloagele. Și iar era să zic o prostie… 😀

Aș putea să mă plâng cum am slăbit 7 kg în 2 luni fără să vreau. Aș putea să mă plâng că uneori nu am chef de nimic și de nimeni. Sau că sunt atât de obosită încât reușesc să dorm în aeroport ȘI în avion. Which is kinda cute, if I think about it.

Aș putea să dau vina pe soare, lună, oameni, vârstă, pe frig, pe lipsa de cafea, pe prea mult tutun, pe senzația că ești stuck in a moment you can’t get out of. Pe lipsa de timp. Pe lipsa de timp (da, mă repet). Pe nevoia de a fugi. Pe nevoia de a-mi plânge de milă. Pe doctori. Pe radiologi (am o pată mai nou, deși știu vreo doi pe care îi iubesc sincer). And so on.

Dar nu. Pentru că viața nu e de căcat no matter what. Doar noi trăim cu impresia că e formată (sau măcar ar trebui) numai din soare și voie bună, din veselie perpetuă și pipi, caca, papa, sex, cum zice o prietenă (scuzați germana, dar nu sunt o doamnă). Numai noi trăim cu impresia că pentru momentele astea de soare nu trebuie să muncim deloc, dar deloc.

The laws of unnatural physics spun oricum că momentele nașpa sunt mai multe decât ălea bune. Period. Și că pe alea rele oricum le amplificăm în capul nostru, prin emoții și comportament.

Deci… Aș putea să mă bucur că de când am slăbit pot purta 5 rânduri de haine. Fie, 4… Că încap în chestii în care nu mai încăpeam decât cu slujbe, acatiste și promisiuni acre și fără zahăr … Că îmi e în sfârșit mai cald cu body, două pulovere, vestă de fâș și haină (de vis chiar…).

Aș putea să mă bucur că dacă radiologi nu există, există mame care congelează vinete. Sau, mai rău, fac zacuscă, mâncarea mea de bază din ultimele săptămâni. Cu pităăăăăăăăăă.

Aș putea să mă bucur că iulie 2014 se anunță demențial. Cel puțin în Belgia. Hai și cu Rock City, cum ar fi.

Aș putea să mă bucur că există oameni care știu ce să spună, când, cum. Și să asculte tare și apăsat. Ceea ce găsesc în continuare a fi incredibil. Pentru că nu sunt sigură că merit uneori.

Aș putea să mă bucur că oricum am mai mult timp și mai puține obligații decât mulți pe care îi știu.

Aș putea să mă bucur că există terapeuți. Sau că s-a inventat Moș Nicolae. Sau… că s-a inventat ciocolata.

Aș putea să mă bucur că am văzut în 2 zile atâtea globuri de Crăciun încât mă simt eu însămi un oh, brad frumoooooos!. Sau că am reușit în sfârșit să îngrețoșez lumea mâncând, oh dear Azazeal, pită cu melted cheese și cu jumări ȘI bacon on top. Care se cheamă într-un anume fel într-o anumită limbă, dar e important că e cu pităăăăăăăăă.

Aș putea să mă bucur că am decis să renunț la Bridget pentru Tina. 😀

Aș putea să mă bucur de o mulțime de chestii și oameni care mi se întâmplă.

Ceea ce e mișto in all this e că o fac, uneori împotriva dorinței mele. It takes some processing, true, căci eu procesez mai greu (rămân un 486 in my heart), dar o fac. Și parcă nici genunchiul nu mai doare așa de tare… chiar dacă nu i-am acordat decât eu atenție. 😀

Am primit poza de mai sus în alt context, mai hazed, dazed and confused, dar chiar se pupă cu postul ăsta într-un mare fel.

Să ne bucurăm așadar.

Advertisements