Morguefile

Morguefile

Cândva, a long, looooong time ago, o prietenă mi-a zis o chestie care îmi zornăie și acum în cap. Mi-a zis că oamenii merg prin viață așa cum vor ei, dar că tot acolo ajung. Că unii merg în linie dreaptă și nu se opresc să se uite în jurul lor, alții merg în zig-zag, sus, jos, dreapta, stânga, și repetir și dă-i și luptă, și luptă și dă-i. Dar că, inevitabil, așa cum nu există Moș Crăciun, tot acolo ajung.

Cei din jur îmi spun că sunt morbidă. Că a vorbi despre moarte, despre lipsa vieții de apoi, despre ce vreau eu să se cânte la petrecerea mea de după (A Toute le Monde, Megadeth, Fade to Black, Metallica, please take note :P), e un semn că sunt puțin defectă și că n-ar strica să mă duc să mă caut la mansardă sau măcar să mă „apropii de credință”. Pentru că știm, Isus salvează…

Eu merg în zig-zag. Sunt o mulțime de lucruri care îmi generează senzația aia grozavă de „prea plin”, de aer care îmi invadează plămânii până mă dor. Sunt oameni care mă duc pe culmi. Sunt lucruri care mă aruncă în șanț de unde ies greu. Sunt oameni pe care îmi vine să-i bat cu frânghia udă pentru că îmi fură aerul și nu mă lasă să respir. Îmi plac culmile. Dar și abisurile.

Nu pot altfel. Nu vreau să merg în linie dreaptă. Nu vreau să aștept ceva ce nu va veni niciodată. Am învățat să cer și uneori să mi se dea. Am învățat să lupt și îmi place să merg la luptă numai cu oameni curajoși. Cu sânge în instalație.

M-am săturat de „să cerem voie”. După cum m-am săturat de amânări. De mâine, poimâine, săptămâna viitoare. De altădată. De „avem o viață înainte” și de „trebuie să avem simțul proporțiilor”…  Nu mai suport proporțiile. Vreau dezechilibru. Dezordine interioară. Votez pentru haos deplin. Lack of control. Madness.

We die. Uneori mai devreme decât avem chef. Ne îmbolnăvim, îmbătrânim. Mergem prin viață dormind. Și nimeni nu ne face un pustiu de bine să ne trezească și să ne spună că e bine să avem curaj să riscăm. Și să nu mai amânăm. Măcar o parte din ceea ce ne dorim.

Da, mi-o iau în freză. Da, nu-mi pasă neapărat de integrări sociale. Da, îmi place să am de-a face numai cu oameni normali la cap. Da, uneori întind mâna și cerșesc. Alteori însă mi se pune în palmă un bănuț. Alteori e super-ofertă sau gratis.

Nu mi se pare normal să știi, ca om, ce înseamnă pierderea sau cât de fragil e un echilibru pe care te încăpățânezi să-l păstrezi cu forța, și să te mulțumești cu „mâine”. Mâine nu există.

Zic și eu… But what the hell do I know?

Advertisements