Nu am ales acest subiect de blogareala doar pentru ca mi-s eu pansiva.

Ci pentru ca am constatat, de multe ori, ca oamenilor le e frica de moarte… Which, pentru inceput, e ceva normal. OK, da sigur, fiecare dintre noi se intreaba, in ceasuri de veghe si singuratate, “dar cum se poate sa mor eu?!”. Sau “ce se va intampla dupa ce…” (as if anyone would care…).

Dar am ales sa scriu despre moarte ca despre ceva ce ne impiedica sa traim. Si asta e o opinie exclusiv personala, pe care nimeni nu trebuie sa si-o insuseasca si cu care nimeni nu trebuie deloc sa se declare de acord.

Daca m-ar intreba cineva daca am vreo certitudine in this life, aceea ar fi ca intr-o zi o sa mor. M-am intrebat de multe ori cum ma face asta sa ma simt si am decis ca as vrea macar sa mi se ceara acordul inainte. :))

In cartile lui Terry Pratchett, Moartea e un personaj de-a dreptul funny. Si ideea postului asta de la Terry si al lui “The Reaper” mi-a venit.

Death (personajul) e intr-o zi “pensionat” de fortele Universului, desi isi facea treaba exemplar: urmarea nisipul din clepsidre, pleca plin de responsabilitate la cules de suflete, culegea cu mila cand era cazul si cu dreptate de justitiar cand se impunea. Death e asadar trimis sa-si astepte sfarsitul pe unde-o vedea cu ochii, eventual uitandu-se cat de repede se scurge nisipul din propria clepsidra, ce-i fusese inmanata drept cadou de “pensionare”. Si-n loc sa contemple clepsidra, se hotaraste sa plece in lume.

terry_pratchett

Image by RaeAllen via Flickr

“But you don’t seem worried! Are you really going to die?” (zice Albert, servitorul fidel al lui Death – ceea ce ma face sa gandesc ca Death e un pic de Batman, asa…)

“YES. IT WILL BE A GREAT ADVENTURE.” (zice si Death, care in cartile lui Terry vorbeste mereu cu litere mari :P)

“It will? You’re not afraid?”

“I DON’T KNOW HOW TO BE AFRAID.”

“I could show you, if you like”, Albert ventured.

“NO. I SHOULD LIKE TO LEARN BY MYSELF. I SHALL HAVE EXPERIENCES. AT LAST.”

[…] Death adjusted the saddle, and then turned and held the hour-glass proudly in front of Albert’s hooked nose.

“SEE! I HAVE TIME. AT LAST, I HAVE TIME!”

Albert backed away nervously. “And now that you have it, what are you going to do with it?”

Death mounted its horse.

“I’M GOING TO SPEND IT.”

Dialogul asta mi se pare atat de revealing…

Cred sincer ca ne petrecem viata pe un drum care duce in acelasi loc. Numai ca foarte putini dintre noi stiu sa faca acel drum cacaniu-maroniu sa fie presarat cu, habar n-am, cu flori, de exemplu.

Nu cred in vieti de apoi si nu gasesc refugiu in spiritualitatea ce vine din religie. Cred ca avem o singura viata, scurta, lunga, whateva’, si ca ne suntem datori sa o traim frumos si asa cum ne place.

Ne petrecem timpul intre serviciu si casa, facand lucrurile “care trebuie”, si nu pe alea placute, care ne fac bine la suflet si la cap. Asteptam salariul, metroul, ratele, iarna, vara, dar nu cred ca ne oprim vreodata sa ne intrebam de ce naiba le asteptam atat?! Ne uitam cu jind la o multime de chestii pe care le-am avea doar daca am intinde mana sa le luam.

Ne facem planuri si coacem la ele ani intregi, iar cand se realizeaza constatam cu “stuchefactie” ca rezultatul nu e deloc ce-am dorit. Rostim cuvinte, avem ganduri, scriem scenarii, fara a ne propune vreodata sa trecem (cu curaj) dincolo de vorbe, ganduri si scenarii.

Suferim inutil,  ne luptam la fel, suntem retinuti cand nu trebuie si spunem tampenii cand nu e nevoie.

Ne purtam ca si cum am fi eterni, ca si cum in viata asta e musai sa ne chinuim ca sa fim fericiti in aia de dupa. Spunem “las’ ca fac asta maine/saptamana viitoare/la anul”, “nu am timp”, “mai stau putin”.

Evitam sa privim moartea in fata, de frica, fara a ne da seama ca asa evitam de fapt sa traim. Cred ca abia atunci cand ne dam seama ca suntem efemeride, suntem dispusi sa facem mai multe lucruri de placere, mai putine din obligatie si sa ne intrebam mai des “how happy does this make me feel?”.

Invatam sa apreciem gesturile de kindness ale altora, sa dam noi la randul nostru celor care merita, sa petrecem mai mult timp cu familia, sa spunem mai des “te iubesc”, desi ne-am luat-o in freza de atatea ori, ca nu ne mai vine nici macar sa ne legam la cap.

Cred, stiu (de putin timp) ca e nevoie de mult, mult curaj pentru a lua viata in piept, pentru a scapa de temeri si a defini ceea ce vrem. Pentru a afla ceea ce e cu adevarat important pentru noi, si pentru a da deoparte lucrurile carora le acordam mult prea multa importanta.

Ma frustreaza teribil ideea ca daca te ascunzi dupa deget, si daca eviti certitudinea, nimic naspa nu se va intampla, cu atat mai putin sa murim. Wrong.

Evitarea nu ne face decat sa uitam sa traim.

Parerea mea… (hac!) 😛

P.S. Terry Pratchett are o forma rara de Alzheimer si pledeaza pentru sinucidere asistata. A scris trei carti in ultimii trei ani, si da, datorita bolii semneaza mai putine autografe.

“Describing it as an ’embuggerance’ in a radio interview, Pratchett appealed to people to ‘keep things cheerful’, and proclaimed that “we are taking it fairly philosophically down here and possibly with a mild optimism.” Leading the way, Pratchett stated that he feels he has time for ‘at least a few more books yet’, and added that while he understands the impulse to ask ‘is there anything I can do?’, in this particular case he will only entertain such offers from “very high-end experts in brain chemistry.”

Meanwhile, omu’ traieste cu curaj.

Advertisements